MLNAR

APRECIEREA ECOLOGICĂ A MEDIULUI ÎN CREŞTINISMUL TIMPURIU

*Fr. RAM, Or. Bucuresti, 19.01.6010

“Evanghelia ne spune:” Fericiţi cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Mt 5, 8)

Creştinismul pilduitor

După cum ştim, cuvântul „creştin” semnifică apartenenţa unui individ la marea religie monoteistă, creştinismul întemeiată în anul 0, momentul naşterii lui Isus Hristos (gr. „Unsul”lui Dumnezeu). Mai exprimă filosofia şi religia creştină şi deasemeni cuvântul creştin mai poate exprima sintetic conotaţiile atributelor de blândeţe, credinţă, vitejie, iubire sau loialitate. Primi creştini, au fost ucenicii lui Isus şi, ca extracţie etnică, erau semiţi iudei, aceştia avându-şi  originea apropiată în toată Galileea care pe atunci avea o populaţie foarte diferită etnocultural, ce cuprindea şi mulţi neevrei (fenicieni, sirieni, arabi şi chiar greci) , această situaţie favorizând răspândirea noii religii în teritoriile apropiate într-un timp relativ scurt. Reformele propuse de învăţăturile Cristice au vizat în primul rând ştergerea diferenţelor dintre oameni, înlăturarea sacrificiilor umane şi a sclaviei, armonia omului în natură ca sens al zidirii Marelui Creator al Lumilor,înţelegerea trinităţii celeste şi căutarea unui loc în Împărăţia Cerurilor, dar nu în ultimul rând promovarea iubirii şi milei ca sentimente profund umane ce aveau să sublimeze şi să accentueze desprinderea omului de impulsurile primitive.
În acele vremuri pentru a fi înţeles, Isus a folosit un limbaj familiar omului acelor vremuri şi astfel au fost cunoscute pilda semănătorului, pilda neghinei, a grăuntelui de muştar, pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului, pilda năvodului şi multe alte tâlcuiri ale sufletului omenesc pentru a orienta atenţia oamenilor în direcţia luminării lor spirituale . Astăzi este cunoscut faptul ca Isus  iubea şi admira Galileea copilariei sale descrisă minunat de mulţi autori ; „..aceasta era o ţară plină de verdeaţă, de umbră, adevărată ţară a Cîntării Cîntărilor şi a cântecelor de iubire. Pe timpul celor două luni, martie şi aprilie, câmpia este un covor de flori, de o prospeţime a culorilor incomparabilă. Animalele sunt mici dar de o blândeţe extremă. Turturele zvelte şi iuţi, mierle albastre, atât de uşoare încât se aşează pe un fir de iarbă fără al îndoi, ciocârlii moţate, care vin până aproape de a se aşeza sub picioarele călătorului, mici ţestoase de apă curgătoare al căror ochi este viu şi blând, berze cu aer pudic şi grav, renunţând la orice timiditate, îngăduie omului să se apropie mult de ele, încât parcă l-ar chema chiar.”  In călătoriile sale, atunci când Isus se apropia de acel inconştient colectiv al poporului, nu vorbea împotriva legii mozaice deşi era clar că îi vedea insuficienţele ci mai degrabă avea o „..predică suavă şi bândă, plină toată de natură şi de parfum câmpenesc. Iubea florile şi împrumuta de la ele pildele cele mai fermecătoare. Rând pe rând păsările cerului, marea, munţii, jocurile de copii treceau în învăţăturile lui.”
Munţii au avut cel mai important loc în viaţa lui Isus, i-au inspirat faptele şi trăirile cele mai înalte acolo a avut inspiraţia divină, acolo s-a întâlnit cu spiritul vechilor profeţi şi tot pe munte a predicat poporului în „Cuvântarea de pe munte”  descrisă de evanghelistul Matei. Apa Iordanului apare ca o parte a acestui mediu paradisiac în care Isus a fost botezat de proorocul Ioan Botezătorul şi, ne spune evanghelistul Matei: ”De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-se în chip de porumbel şi venind peste el”.
Deşertul apare ca o altă şcoală a naturii pentru El, acolo unde s-a retras pentru cel mai important test al desăvârşirii sale spirituale şi anume acela al ispitirii. Puţine fiinţe umane puteau avea exerciţiul spiritual şi ascetic ca cel pe care ni-l descriu evangheliştii la persoana Mântuitorului după atâtea privaţiuni „Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavolul”;”Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.”
Natura încântătoare şi mai mult decât permisivă climatic a regiunii Galileea a contribuit din plin la formarea spirituală acestui prim Reformator al omenirii. „..Isus împreună cu discipoli săi trăia în aer liber. Când urca într-o barcă şi vorbea auditorilor săi care se înghesuiau pe mal, când se instala în munţii car mărginesc lacul unde aerul este atât de pur şi orizontul atât de luminos.(Ernest Renan.Viaţa lui Isus p.72)”
Consecinţa vieţii simple pe care o traiau în acele comunităţi galileene va fi dat şi indiferenţa evreilor faţă de comfortul complicat al vieţi încărcate de obiecte şi ceremonial din lumile greceşti şi romane. Meditând la deşertăciunea investiţiilor obiectual umane Isus spunea discipolilor ”Nu îngropaţi în pământ averi pe care le devoră viermii sau rugina, pe care le descopera şi le fură hoţii, ci grămădiţi averi în ceruri acolo unde nu există nici viermi, nici rugină, nici hoţi”.
Oamenilor îngrijoraţi cu privire la hrana zilei de mâine ce generau atâtea comportamente de parcimonie, de teamă şi ură în cadrul comunităţilor greu încercate de ocupaţia romană Isus le predica: „Nu fiţi îngrijoraţi în privinţa hranei de care aveţi nevoie pentru a vă întreţine viaţa, nici în privinţa veşmintelor cu care să vă acoperiţi trupul. Nu este, oare, viaţa mai de seamă decât hrana iar trupul mai important decât veşmântul ? Priviţi păsările cerului ele nu seamănă şi nu seceră, n-au nici beci nici hambar şi Tatăl vostru ceresc le hrăneşte” iar mai departe cu privire la haine: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii:ei nu torc, nici nu ţes:totuş vă spun că nici Solomon în toată slava lui n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.(Luca11,12:27)”.
În călătorile sale glorioase în care predica, vindeca şi săvârşea mari minuni aşa cum s-a întâmplat cu învierea lui Lazăr, Fiul Omului, cum s-a numit mai târziu, a ajuns şi în Ierusalim în Duminica Floriilor, unde aducând dovada umilinţei intră călare pe un măgăruş fiind întâmpinat de oamenii care se bucurau şi îl aclamau cu ramuri de finic şi maslin. „Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţi tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum”(Matei 20,21:8).
Astfel, observăm că pe atunci, oamenii ce se aflau în sărbătoare îşi manifestau bucuria şi recunoştiinţa cu frumoasele podoabe ale naturii verzi, dătătoare de viaţă şi speranţă (ramuri verzi de finic şi măslin). Bucuria era mai sincer exprimată cu acel verde al naturii, oamenii parcă încercând să fuzioneze cu natura, să se transforme în copaci verzi pentru a-l bucura pe Hristos ce se întrupase spre ai izbăvi.
Capacităţile sale intuitive, aproape supranaturale, au făcut ca la sfârşitul misiunii pe care a avut-o pe acest pamânt să ştie persoana vânzătorului ce avea să îl dea pe mâna romanilor si a Sanhedrinului Iudaic pentru cei 30 de arginţi şi cu toate acestea să nu se împotrivească unui destin pus la cale de politicienii acelor timpuri care nu doreau deteriorarea relaţiilor cu Roma stăpânitoare.
Astfel datorită evangheliştilor cunoaştem îndoiala lui Pilat din Pont cu privire la vinovăţia presupusă a lui Isus, şi înţelegem direcţia acţiunilor politice ale marilor preoţi Ana şi Caiafa ajunşi celebri în limbajul popular administrativ actual” Te plimbă de la Ana la Caiafa”. Cât de întâmplător poate să fie faptul că atunci când Isus a fost răstignit pe cruce, o eclipsă de soare s-a produs :„De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara”  şi mai apoi cutremurul de pământ îngrozeşte pe cei prezenţi la această nelegiuire strigătoare la cer a crucificării singurului spirit neprihănit pe care l-au avut iudeii şi omenirea în ansamblul ei.” Sutaşul şi cei ce păzeau pe Isus împreună cu el , când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate s-au înfricoşat foarte tare, şi au zis: Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.(Matei 27, 28:54)  Tardivă constatare oamenii nu cred până nu văd, aşa cum se întâmplă de la Toma Necredinciosul şi până în zilele noastre.
„Un glas strigă: Pregătiţi în pustie Calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru”
Acest titlu de Fiu al Omului a exprimat şi calitatea sa de judecător al lucrurilor, al oamenilor şi al naturii. El nu a emis nici o idee de limitare a puterilor sale în faţa naturii care trebuie să i se supună fără condiţii, dar care se supune de asemenea şi oricăruia dintre oamenii obişnuiţi crede şi se roagă Sfintei Treimi. Pentru Isus natura şi dezvoltarea omenirii nu erau domenii limitate în afara lui Dumnezeu ci puteau fi controlate prin rugăciune şi chiar prin acţiune directă, acestea fiind elemente ale naturii create de Dumnezeu Tatăl şi deci supuse Duhului,  Fiului dar şi oamenilor credincioşi.
În ceea ce priveşte natura, Isus Hristos marele Reformator a reuşit prin lucrările şi pildele sale cu referire la mediu şi zidirea unei noi conştiinţe capabile să aducă omul la primul nivel al apropierii de Marele Creator şi anume conştientizarea universului în ansamblul şi în detaliile permise pentru acel nivel de înţelegere al epocii, dar şi a anumitor legi ale sale. Atunci când fariseii din mulţime i-au spus: „Învăţătorule dojenşte-ţi ucenicii” El a răspuns: “Vă zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, atunci pietrele vor striga” ( Lc. 19, 37-40).  Odată acest mesaj transmis şi după câte se pare relativ primit de inconştientul colectiv al umanităţii, fiinţa umană este datoare de acum să continue instruirea şi elevarea spirituală în vederea evitării autoanihilării ori regresiei de evoluţie, dată fiind actuala nesocotire a legilor naturii şi ale firii.

Sfinţii Părinţi şi Iubirea lor de Natură

Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie Calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru”.
Şi astfel ascultând vechile profeţii, după evenimentele Reformei Spirituale descrise în evanghelii, ucenicii săi au pornit pe drumul răspândirii noii învâţături şi din nefericire al martirajului multora dintre ei pentru credinţa creştină.
Astfel peste ani, în ciuda opoziţiei, învăţătura creştină s-a răspândit în Roma, Grecia, Asia mică, Africa şi a vorbit în final oamenilor de pe întreg pământul despre zidirea Marelui Creator pe pământ luminată încă de la început de Isus Cristos în pildele sale consemnate în cărţile evangheliei dar şi a multor texte apocrife ce au incitat curiozitatea umană.
În veacurile ce au urmat, aprecierea creştină a mediului a căpătat noi valenţe prin însuşirea învăţăturii în locaţii izolate din natură unde liniştea dar mai ales pacea din mediu şi cea sufletească a monahilor însinguraţi în arşiţa deşertului, pe munţi, lângă fluviile molcoame sau aproape de nemăginirea mării au fost, după mărturisirea acestor oameni principala condiţie a meditaţiei la cele sfinte. Astăzi putem spune despre cei care au mers pe această cale, dar nu doar în izolare monahală ci şi în şcoli şi universităţi ale acelor vremuri, că au fost cunoscuţi de lumea laică drept precursorii cercetării metodice şi ştiinţifice a naturii şi filosofiei creştine. Ei sunt clasificaţi de ştiinţa patrologiei după mai multe criterii astfel:
Cei care au cunoscut pe Apostolii lui Hristos se numesc Parinţi apostolici şi uneori după limba în care au scris se numesc Părinţi greci sau Părinţi latini.
O grupare importantă a acestor schivnici şi teologi s-a intitulat în textele vechi drept „Părinţii pustiei” a căror apoftegme(cuvinte n.a.) ne-au fost transmise de Patericul Egiptean şi alte lucrări importante din vechime. Printre cei mai cunoscuţi trăitori Avva (părinţi) în deşertul egiptean ori al Palestinei enumerăm pe Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, Arsenie cel Mare, Pimen, Ioan Colov şi alţii la fel de sârguincioşi în rugăciune şi studiul vieţii.
Nepieritori în conştiinţa noastră până la sfârşitul veacurilor, oameni ce s-au sfinţit ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Ioan Damaschin, Abrozie şi alţi mari teologi ne-au îndrumat la căutarea Marelui Creator şi a zidiri sale după învăţătura lui Cristos. Dealungul veacurilor activitatea lor patristică s-a putut desluşi în istoria creştină până în timpul Sf. Grigore de Palama. Cu privire la aceasta scria Ioan Gură de Aur: ”Nu cred în mântuirea aceluia care nu lucrează spre mântuirea celorlalţi” .Arătând că Sfânta Scriptură mărturiseşte că Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, al omului si al între¬gului univers, a învăţat poporul ales să răspândească învăţătura sa şi neamurilor, să lucreze şi să convieţuiască în deplină armonie cu natura, respectându-i legile căci spunea Sfântul Ioan Gurã de Aur „Cine nu se apro¬pie de naturã cu dragoste, n-o va cunoaste niciodatã cu adevãrat”
În concepţia Sfinţilor Capadocieni, omul este cea mai aleasă creatură a lui Dumnezeu înzestrată cu funcţii creatoare şi capabil de un necontenit progres spiritual şi material. Ca microcosmos şi colaborator al lui Dumnezeu, cel ce crede, are posibi¬litatea “sa se desavarşească până la îndumnezeire şi să desăvârşească şi cosmosul prin geniul minţii sale”.  Relaţia omului cu natura condiţionează armonia fizică şi biologică. Omul nu poate să existe fără aer, apă, soare, şi alte elemente ale lumii, de aceea aceste fapte simple de iubire pentru natură erau înţelese ca fiind absolut fireşti şi constituind baza înţelegerii Creaţiei.Vorbind despre Creaţie, Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii:
„Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu¬ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa¬bele… De ce nu a dat Dumnezeu [...] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în¬ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva de adăugat ceva pe urmă”.
După învăţătura Sfântului Maxim Mărturistorul, omul, şi prin el spiritul suprem Duhul Sfânt, domină natura şi Creaţia zidită pentru el : “Primul om a fost chemat să unească   în   sine  totalitatea   făpturilor   create  şi   ajungând   la   o   unitate   desavârşită   cu Dumnezeu, să comunice acea stare de îndumnezeire întregii creaţii ; lui i s-a oferit posibilitatea sa unească raiul cu întreg pămîntul adica purtând raiul în sine, în pu¬terea comunicării sale permanente cu Dumnezeu”.  Aşa se explică înalţimea morală a dominaţiei omului asupra naturii, ca grija permanentă pentru bunăstarea întregii creaţii, posibilă numai  prin iubire faţă de creatură.
Vom aminti câteva nume de sihaştri care datorită sfinţeniei şi curăţeniei vieţii creştine au depăşit vitregiile existenţei în pustiu trăind în prietenie cu fiarele salbatice:
Ava Macarie zis Egipteanul, supranumit „cel Mare” este una dintre cele mai importante figuri ale monahismului egiptean. Originar dintr-un sat numit Ptinapar, s-a născut în anul 300 sau 301 şi tradiţia spune că părinţii săi se numeau, asemenea celor mai vechi dintre sfinţi, Avraam şi Sara. Naşterea lui a fost prezisă de un înger care a profeţit că „se va naşte un fiu chemat cu numele fericirii – Makarios se tâlcuieşte „fericit” – care va fi lăcaş al Sfântului Duh şi îngereşte va vieţui pe pământ şi printr-însul mulţi se vor duce la Dumnezeu”. Era dintr-o familie modestă, de cămilari în valea Nitriei, şi creştină iar astfel fiul dobândit la bătrâneţe şi după multe rugăciuni a fost luminat de mic cu Sfântul Botez. După cum ne relatează un istoric hagiograf, Sfantul Macarie s-a căit profund pentru ca a omorât un ţânţar şi a trăit apoi într-o mlaştina şase luni de zile pentru a fi înţepat de aceştia. Multe fapte minunate se pot spune despre acest sfânt dar poate una dintre cele mai duioase întâmplări din care tragem învăţăminte despre relaţia om- natură, este cea cu puiul de hienă orb pe care”… hiena-mamă îl aduce în gură în curtea avvei Macarie, îl lasă la uşa chiliei şi apoi pleacă. Avva Macarie culege puiul de jos, se roagă şi acesta începe să vadă. A doua zi, hiena îi aduce avvei, drept mulţumită, o frumoasă pielicică de oaie…”
Despre Sfantul Mamant, mort la Cesareea Capadochiei in 275, se spune ca a trăit ca sihastru hranit de caprioarele salbatice. În momentele supreme, în circul din capitala provinciei, un leu s-a aruncat asupra mulţimii spre a-şi salva stăpânul. Acesta a murit în cele din urma prin sabia calaului.
De amintirea Preacuviosului Teodosie Chinoviarhul (+529) a ramas legată minunea certării lacustelor, care au parasit ţinutul mânăstirii sale, Sfântul vorbindu-le ca  unor fiinţe raţionale.
Preacuviosul Ştefan Savaitul (+ 794),era un om de care cerbii se apropiau fara nici o stânjenire să primească mâncare din mâinile lui.
Aceeaşi atitudine de compasiune şi de ocrotire a necuvântatoarelor o intâlnim şi în viaţa Sfântului Dimitrie de la Basrabi Se spune ca el a umblat ani in şir cu un picior descult, drept pedeapsă că a călcat din întamplare cuibul cu pui al unei păsări.
Sfântul Vasile, contemplând uriaşa zidire a lui Dumnezeu, povăţuieşte: „Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies¬trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru¬purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr¬ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”
După concepţia teologică cres¬tină, omul prin neascultarea faţă de porunca divină a distrus armonia între creaţie şi Creator (Fac. III, 18), acesta ajungând să culeagă spini şi palamidă iar natura să geamă în nădejdea mântuirii (Rom. VIII, 19-23). Theilard de Chardin, în interpretările sale, arată că natura este  activă iar universul se straduieste să atingă gradul cel mai înalt de perfecţiune.

Într-un context istoric favorabil mai degrabă, conflictelor militare şi neomeniei în plin ev mediu, religia iubirii de oameni şi natură întemeiată de Isus, în urma revelaţiei divine primite în timpul vieţii sale, a fost practicată cu dăruire totală de cel ce avea să fie cunoscut drept Sfântul Francisc. Francisc s-a născut la Assisi, în anul 1182, într-o familie bogată. Tatăl său era comerciant înstărit, iar mama sa era născută în Franţa, lângă Marsilia. El era o fire veselă şi dorea să ajungă un mare cavaler. Pe atunci erau războaie între provincii, cum am zice astăzi între oraşe, lupte fără rost. Într-un astfel de război, între Assisi şi Perugia, Francisc a căzut prizonier şi a stat în închisoare doi ani. Aici el a avut timp să mediteze la problemele de credinţă şi să se apropie de Dumnezeu; foarte probabil, a făcut un vot că, dacă va ieşi din închisoare, se va dărui lui Dumnezeu. El numea soarele luna, stelele vântul focul fraţi. El nu mai vede natura ca depozitatoare de simboluri ci ca un set de realităţi naturale vii, care au nevoie de rugăciune pentru salvarea sufletului, mesajul său fundamental fiind reântoarcerea la sărăcia evanghelică.
Sfântul Francisc iubea necondiţionat întreaga creaţie, corpurile cereşti, oameni şi gîzele, păsările şi animalele. Soarelui îi spunea “fratele soare”, la lună – “sora lună”, morţii – “sora moarte”, dar propriului corp îi spunea cu mult umor “fratele măgar”.  Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă graiul animalelor cărora le predica ca şi oamenilor. Odată a fost surprins vorbind unei mulţimi de păsări de toate soiurile. „Păsărelelor, le spunea el ca unor copii, voi sunte-ţi îndatorate Domnului nostru Creator, şi oriunde trebuie să-i aduceţi laudă pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să coaseţi sau să toarceţi.El vă dă totul dea gata. De aceea, surioarele mele păziţivă de păcatul nerecunoştiinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să îl iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum la sfârşit şi-au plecat cu umilinţă capetele până la pământ şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfânt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi cu trupurile lor în zbor o cruce pe cer…”  Deasemeni era prieten până şi cu gîzele pământului. Se spune că odată, un greier făcea mult zgomot când se Francisc ruga. El a chemat greierul să stea pe degetul său şi i-a spus: “Acum tu să taci până eu mă rog, după aceea poţi să cânţi din nou”.  Este cunoscută întâmplarea cu lupul din Gubio, care făcea multă pagubă, căci ataca turmele de oi şi chiar atacase şi omorâse oameni. Francisc, auzind de necazul sătenilor, l-a chemat pe lup; acesta a venit liniştit, iar Francisc l-a certat cu blândeţe. “Vino aici frate lup, eu ştiu că eşti flămând şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atâtea necazuri omului creat după chipul şi asemănarea Stăpânului nostru Creatorul”. Lupul stătea smerit la picioarele omului sfânt. “Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine să nu duci lipsă de nimic..” apoi l-a chemat în oraş, unde a rămas până la moarte, căci locuitorii îi dădeau zilnic de mâncare şi lupul a devenit prietenul copiilor.  Sfântul a plecat la Creatorul său în anul Domnului 1226 după multe fapte de bândeţe şi iubire adresate şi dedicate Creaţiei.
În timpul acestei vieţi unite total cu Creaţia, Sfântul Francisc a compus un imn de laudă naturii şi Marelui Creator, de o frumuseţe fără egal:

Cântarea fratelui soare sau  Cântarea făpturilor*
Preaînalte, atotputernice si bunule Doamne
Tie lauda, cinstirea si toata binecuvântarea.
Doar Tie, Preaînalte, ti se cuvin toate
Si nici un om nu-i vrednic sa-ti spuna pe nume.
Laudat fii, Doamne al meu, cu întreaga ta facere,
Întâi de toate fratele soare
Cel care ne daruie ziua si prin el ne luminezi pe noi.
Frumos este si straluceste în toata maretia,
pe tine, Preaînalte, întruchipându-te.
Laudat fii, Doamne, al meu, pentru sora luna si pentru stele
Pe ceruri Tu le-ai dat viata limpezi, pretioase si frumoase.
Laudat fii, Doamne al meu, pentru fratele vânt
Si pentru cer si nori si senin si orice vreme
Prin care ajutor esti fapturilor Tale.
Laudat fii, Doamne al meu, pentru sora apa
De mult folos, umila, pretioasa si în neprihana
Laudat fii, Doamne al meu, pentru fratele foc,
Prin care noaptea luminezi
El este frumos si vesel, puternic si plin de viata.
Laudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastra maica tarâna
Care ne poarta si ne hraneste
Si da la iveala multe si felurite fructe cu flori colorate
si iarba.
Laudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iarta,
Din dragoste pentru Tine si care îndura boli si încercari;
Fericiti cei care îndura în pace,
Caci de tine, Preaînalte, vor fi încoronati.
Laudati fii, Doamne al meu, pentru sora noastra moarte trupeasca
De care nici un om viu nu poate scapa;
Nefericiti cei care mor în pacatul de moarte,
Fericiti cei care sfârsesc îndeplinind preasfânta vointa a Ta.
Caci moartea a doua cu nimic nu le va dauna.
Laudati si binecuvântati pe Domnul pentru toate aducând
multumire
Si cu mare umilinta slujiti-L.
O minune a Sfântului Jacob Hozevitul: În faptul înserării din peisajul Tarii Sfinte, o haită furioasă de hiene a fost oprită ca în faţa unui zid şi obligată să se întoarcă din cale numai cu puterea rugăciunii şi a Sfintei Cruci. Cazul Cuviosului Iacob Hozevitul (+1960) este celebru: Plecat din România şi-a petrecut ucenicia spirituală la mânăstiera Hozeva în Tara Sfântă. Simţind că va merge la Tatăl Ceresc, Sfântul Jacob s-a retras într-o grotă în pustiu. Iubea fiinţele necuvântătoare şi le hranea cu bucăţele de pâine de la modesta s-a masă. La slujba înmormântării sale, păsărelele pustiei l-au cinstit cu o jelire în graiul lor: “Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânarile, ne-au închis cărtile, băteau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacătorul lor pe care îl pierduseră”.
Puţini sfinţi ca el au închinat versuri de lirism îngeresc: pustiei, Iordanului, porumbelului, cucuvaiei.  Dragostea înaltă, a celui ce a fost Jacob Hozevitul pentru cele sfinte, greu mai poate fi ajunsă de cineva…
Încheiere
Încă din timpurile de la început consemnate în Vechiul Testament, omul era îndemnat să realizeze o legătură armonioasă cu mediul lui de viaţă, fiind permanent avertizat şi conştientizat să respecte Creaţia: “Să nu strici pomii, nici sa pui securea în ei, ci din pom să mănânci dar pe el să nu-l tai, căci pomul cel din ţarină nu este ca omul să poată fugi de la faţa ta… Iar co¬pacii pe care-i ştii că nu-ţi aduc nimic de hrană, poţi să-i tai că saţi faci întărituri în jurul cetăţii” (Deut. XX, 19 s,u.).
Raiul a fost creat la începuturi pe pământ, şi este clar pentru noi de acum, că această minunată zidire, cerul şi pământul, vieţuitoarele au fost facute subiect pentru om, sa-l slujească şi să lucreze pentru om, alungându-i plictiseala şi singurătatea. Deasemeni cercetându-le omul a pornit la cercetarea vieţii şi astfel la cercetarea Marelui Creator şi a căilor lui “Creaturile lui Dumnezeu slujesc nu lui Dumnezeu, nici îngerilor şi nici lor înşile ci numai omului” .Astfel în nemărginita Sa înţelepciune Creatorul a pus omul în faţa creaturilor pentru a le cunoaşte rostul şi indentifica ”Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului; şi le-a adus la om ca să vadă cum are să le numească, şi orice nume pe care-l dădea omul ficărei vieţuitoare, acela-i era numele.” dar după cum scrie peste milenii Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.” .La fel avea să ne înveţe şi Ioan Damaschin: Dumnezeu a făcut lumea, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevo¬it să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.
Marele Creator a pus putere, speranţă şi încredere în manifestările umane: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi stăpâniţi peste peştii mării, păsările cerului, peste dobitoace şi peste toate vieţuitoarele … Iată Eu am dat vouă toata iarba ce face sămânţă … şi tot pomul care are întru sine rod cu sămânţă de semănat, vor fi vouă de mâncare” (Facere I, 28 -29).  Această dominaţie a omului asupra naturii şi a animalelor date omului spre ajutor este reglementată moral foarte limpede în Deuteronom (cea dea cincea carte a lui Moise):”Dacă intri în via aproapelui tău vei putea să mănânci struguri după plac, până te vei sătura dar în vas să nu iei” ori despre tratarea omenoasă a animalelor „Să nu legi gura boului când treieră”( Deut. XXV,
4)  şi multe alte pilde ce au reglementat raporturile umane în relaţie cu natura.
Mediul terestru a constituit întotdeauna casa Creaţiei clădită pentru fiinţarea oamenilor şi pentru evoluţia lor spirituală. Astfel vizionarii ştiinţei precum Charles Darwin (Originea Speciilor) au încercat explicaţii pe care însă tot ştiinţa în dezvoltarea ei ulterioară le-a anulat.
Însă demult Scriptura a înfăţişat şi dovedit mă¬reţia Marelui Creator în zidirea Sa şi, prin comparaţie, micimea omului, referindu-se la locul de unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor: „Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin¬ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stele¬le, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinsti¬tori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)
Ideile lui Darwin au fost dezvoltate mai târziu de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul cercetător ce a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia era după Ernst Heinrich Haeckel : ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale” (de la cuvântul elin οικος = casă, logos, ştiinţă), şi în spiritul acestor teze ştiinţifice spunea cu umor marele filosof român Petre Ţuţea: Cum să fie creatura Creator ? „Hai tată să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă”.
În numele ştiinţei şi a logicii greceşti deprinse de om în acest scop, trebuinţa noastră de ordine mentală şi siguranţă existenţială este satifăcută şi de aceste demonstraţii (limitate n.a.) ale metodei ştiinţifice, dar limitele se ridică treptat la alte şi alte valori ale cunoaşterii intrând parcă în aceea spirală a ziguratului Babel. Fără voinţa Marelui Creator nicicând cunoaşterea umană nu se va ridica la adevărata lumină a ştiinţei. Va bâjbâi „ştiinţific” în căutarea luminii şi a adevărului cu o lanternă proprie ignorând lumina divină a Marelui Creator, pânâ la sfârşitul veacurilor de-ar fi să fie lăsat în rătăcirea sa.
Este clar de acum, că nu va fi nici un sfârşit absolut al omului s-au al Creaţiei, dar este foarte posibil ca Marele Creator al Universului, să lase omul să se pedepsească singur mult timp de aici înainte pentru îngâmfarea şi nesocotinţa lui, şi să transforme radical un mediu otrăvit deja intrat într-un dezechilibru ireversibil. Semnele apostaziei se văd limpede în natura dezechilibrată şi profanată: pe cer au apărut acei nori „asperatus”  cu forme înfiorătoare ce parcă prevestesc catastrofe, în diferite ţări „civilizate” oamenii cer autorităţilor certificate de dezbotezare de parcă ar vrea să se separe de sine însuşi, radiaţiile datorate subţierii stratului de ozon şi poluarea îmbolnăvesc fiinţele vii, încălzirea mediului tulbură animalele care coboară înebunite în oraşe, toate acestea sunt semne ale unei crase iresponsabilităţi umane la nivel planetar. Dar se pare că şi în spaţiul cosmic apropiat lucrurile nu stau mai bine, există dezechilibre care ne privesc chiar şi în cosmosul galaxiei noastre; explozii solare ce ne influenţează ani la rând, eclipse de soare şi de lună ce aduc cutremure, alinieri de planete, comete, meteoriţi uriaşi ce nu mai au alt drum în nemărginirea Universului, decât spre frumoasa Planetă Albastră.
Viaţa este un dar de la Dumnezeu; El este Autorul, Creatorul şi Sursa vieţii omului, ca şi al întregii biosfere. Creştinismul s-a adresat oamenilor simpli, explicarea vieţii şi a naturii fiind fundamentală ca metodă de la care se pornea în schimbarea mentalităţilor păgâne şi idolatre. De aceea pildele lui Isus s-au  referit la natură şi la mediul înconjurător pentru ca oamenii cărora se adresa să aibă un punct de reper solid în înţelegerea relaţiilor dintre ei, iar mai târziu, în scopul înalt al apropierii de Dumnezeu. Şi atunci ca şi acum duhul de necredinţă al oamenilor pornea să distrugă planeta, dar atunci oamenii nu aveau mijloace atât de rapide şi radicale. Datorită stabilităţii relative a descurajării nucleare (şi nu înţelpciunii n.a.) omul nu va mai lansa bomba atomică dar catastrofa posibilă, va fi una ecologică, iar ea se va iniţia datorită încălziri amosferei otrăvite de om cu tot felul de experienţe nucleare necontrolate, dejecţii şi gânduri rele.”Ziua Domnului va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el va arde.”(Petru 2:10 p.1198)
.(Deja incendiile de pădure au de acum ritmicitate şi ciclicitate în dinamica producerii lor în multe ţări şi continente şi deşi sunt cunoscute cauzele acestor dezastre oameni se mulţumesc să intervină pentru a le stinge, neluând alte măsuri de intervenţie asupra cauzelor reale.)
Topirii gheţurilor antarctice îi va urma firesc creşterea bruscă a nivelului oceanului planetar, iar omenirea, va cunoaste un nou “potop”al mărilor care vor năpădi uscatul spălând murdăria spirituală şi materială a oamenilor încă o dată. Când apele se vor retrage probabil că vom reciti mai atent textul Apcalipsei din Sfânta Scripură.
Şi iată cum, cu posibilităţile de relatare ale acelor vremuri Ioan din Patmos ne descrie această transformare a spaţiului nostru după cataclism :”Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi-am auzit din tron, un glas puternic care zicea: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşui cu ei şi vor fi poporul lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. (Apoc.21,1-3)
Peste sute de ani, la un moment dat, sătui de războaie, de răutate şi de alienare, vom depăşi starea de copilărie a omenirii şi ne vom transforma în înţelepţi.”Dar noi, după făgăduinţa lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou , în care va locui neprihănirea”(Petru 2:13).  Vom privi în sus cu mirare, vom înţelege că pământul pe care ne aflăm este „Raiul Creaţiei”; ne va fi ruşine şi ne va părea tare rău după mileniile pierdute în greşeala dualismului antic spirit -materie (şi mai târziu cartezian n.a.).Vom întinde mâinile spre cerul înstelat dorind să ne cunoaştem fraţii, sufletele noastre vor oglindi sincera voinţă de unire cu Marele Creator al Universului, dar, atunci, nu va fi oare prea târziu ?

Bibliografie selectivă:
Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament Printed in Great Britain By Richard Clay ltd.Bungay, Suffolk, p.926, 937,925,1005,1006, 959,1015,1198
Grigore N., Bogdan D., Tratat de Psihoecologie Editura Academiei Române p.218
Protos. Nicodim M. Poarta Raiului Edidura Agapis-1998 Bucureşti p.426,436
Protos. Nicodim M., Cele patru feluri de vieţuire creştinească Editura Bunavestire 1994 Bacău p.116
Eliade M., Istoria Credinţelor şi ideilor religioase Editura Ştiinţifică 1999, Bucureşti Ernest Renan, Viaţa lui Isus Ed. Crater, Bucureşti 1990 p.9,27,72
Patericul sau apoftegmele părinţilor noştri din pustia Egiptului- Editura Învierea-Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2002, p. 158
Cuv.Seraphim Rose, Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor” Editura Sophia, Bucureşti, 2006 p.2
Ţuţea Petre., 321 De Vorbe Memorabile ale lui Petre Ţuţea Editura Humanitas 1993 p.35
Gheorghe Dragulin Idealul Ortodox în Învăţătura Ecologică Internet p.10-13

[Translate]

powered by